Cu această carte, Mihnea Măruță scoate gândirea filozofică românească din rutina de a comenta lucrări străine și, totodată, ridică discursul asupra lumii digitale de la texte descriptive la o teoretizare profundă și radicală.

Am citit cu sufletul la gură cartea lui Mihnea Măruţă despre identitatea virtuală, după părerea mea una dintre cele mai importante apariţii editoriale de anul acesta. Distilȃnd filosofie, ştiinţă, literatură sau film, volumul reuşeşte să fie în acelaşi timp accesibil, ceea ce nu e deloc puţin lucru.

E o carte care sperie, provoacă, scandalizează, nelinişteşte. E o carte de comentat, aprobat, criticat, completat. E o carte vie, cum puţine reuşesc să fie la noi, e o carte relevantă şi de neignorat. În particular, o recomand cu multă căldură profesorilor, vexaţi, cum sunt şi eu, în fiecare zi de noutatea disruptivă a lumii digitale.

Sunt două obsesii fundamentale care presează continuu, conștient sau subconștient, individul uman. A-și dovedi sieși prin ceilalți că este prezent în lume și a nu fi absent nici după moarte. Ele creează pe internet extensia lui fantomatică, pe care Mihnea Măruță o analizează și o reinventează convocând filozofi de la Aristotel până la Heidegger și după, cu o rigoare științifică și o adecvare literară cum rar am întâlnit. Este cea mai bună carte despre relația real–digital–virtual pe care am citit-o vreodată.

Tocmai când credeam că măcar în varianta 2.0. putem fi «Excepționali» și «Nemuritori», Mihnea Măruță demontează și aceasta iluzie printr-o incursiune intelectuală aproape curativă. „Identitatea virtuală” te lecuiește în primul rand de tine însuți. După ce o citești, ai șansa de a te (auto) vindeca! Ar fi interesant de urmărit, probabil intr-o lucrare viitoare, care este rețeta!

Dincolo de referințele filosofice impresionante, multe complet neștiute de mine, cartea lui Mihnea vorbește, de fapt, despre dorința și căutarea noastră pentru o existență care nu se supune unor tipare clasice, lumești. Cele 10 capitole vorbesc despre cum am ajuns să trăim pentru și într-un „dincolo 2.0”, doar pentru că realul pare incapabil să ne aducă aceeași euforie. Oare chiar poți ajunge la o stare de paradis prin doom scrolling? Oare virtualul chiar ne poate face să simțim ceva real?

Doctă, documentată riguros, foarte aplicată, cu un limbaj precis și sugestiv, cartea domnului Mihnea Măruță oferă o perspectivă socio-filosofică foarte interesantă asupra fenomenului rețelelor sociale virtuale.

Personal, am găsit-o mult mai interesantă decât „Demența digitală” a lui Manfred Spitzer, deși perspectiva aceleia e un pic diferită.

Mihnea Măruță studiază chipurile din fluidul deformant al rețelelor sociale și, cu ajutorul uneltelor născocite de maeștrii filosofiei, ridică minuțios o structură de gândire, sprijinită mereu pe stâlpii științei și decorată uneori cu exemple elocvente din beletristică sau din filme, despre identitatea virtuală și despre fenomenele care o definesc.

Mihnea Măruță face parte din specia de gânditori pentru care filozofia nu e filozofare asupra filozofiei, ci atacarea, cu un arsenal puternic și variat, a unei probleme concrete – destinul nostru în lumea aparențelor digitale. Rareori mi s-a întâmplat să întâlnesc atâta originalitate și curaj intelectual.

Cine deschide această carte n-o mai lasă din mână. După ce a citit ultimul rând, o redeschide cu senzația dezmeticirii într-o realitate abia bănuită până atunci: lumea și omul se schimbă sub ochii noștri pironiți în ecrane. Seduși de noutatea virtuală continuă și de excitația continuă, ne convertim la o ficțiune pură și la o identitate unică în istoria omenirii; Narcis și Pygmalion în același timp, devenim, pe zi ce trece, spectre ale unei existențe fictive, fantome din rețeaua internetului, oameni-nod (fiecare crezându-se buricul pământului) în plasa infinită a iluziilor de putere.

Dependenți de facebook, instagram, twitter, tiktok, coborâm în iadul celorlalți, încredințați, scrie Mihnea Măruţă, că urcăm în paradisul propriu. O conștiință impersonală, magică, ne absoarbe și ne risipește, ne farmecă și ne ține în mrejele ei ori de câte ori navigăm în rețea ca să vedem ce mai zic alții, cum mai suntem noi pe scena celorlalți, cine pe cine mai judecă, admiră sau detestă, în ce fel mai suntem băgați în seamă pe tărâmul virtual al nemuririi prin postare.

Una dintre cele mai pline de miez cărți ale acestui an.