Unul dintre motivele pentru care social media au un asemenea impact este faptul că, dintr-odată, orice om care își permite un telefon mobil cu acces la internet se poate adresa întregii lumi.
Cu atât mai mult devine esențial să atragi cumva atenția, să găsești metode prin care să ajungi sub ochii oamenilor, pentru ca ei să afle că exiști. Și, dacă se poate, să te țină minte cumva. Și, dacă se poate, chiar să prindă drag de tine, cumva.
E ca și cum omul, orice utilizator, s-ar duce legat la ochi într-o piață publică și, fără a ști cine îl vede, cine e atent și cine nu, ar încerca să fie seducător, ca să atragă atenția.
Și atunci, ce devine seducția în contextul virtual? Omul este în fața ecranului: el nu poate seduce prin sine însuși, ci „deleagă” această misiune reprezentării sale din rețea, pe care am numit-o Eul virtual.
În consecință, cu cât Eul virtual atrage mai mulți followers, cu cât primește mai multe like-uri și mai multe inimioare, cu atât mai seducător îl va considera omul care l-a creat.
Într-un fel, Eul real se „îndrăgostește” de Eul său virtual (fantoma sa digitală) și îi alocă tot mai mult timp dacă descoperă că acesta își îndeplinește misiunea de a seduce alte Euri.
Dar ce este, totuși, acest Eu virtual? Pe de o parte, este o imagine, iar pe de altă parte, o creație a omului, a utilizatorului.
Dar noi știm un mit în care un om se îndrăgostește de o imagine, cât și un mit în care un om se îndrăgostește de creația sa: mitul lui Narcis, respectiv mitul lui Pygmalion.
Oare dacă am reciti cele două mituri și le-am căuta elementele comune n-am descoperi posibile răspunsuri la întrebarea noastră?
Asta am făcut la TEDxZorilor, în 14 octombrie 2023: am reluat cele două mituri și am extras din ele consecințe referitoare la relația noastră cu rețelele de socializare.
